Voi trânti ușa și voi sparge geamul. Nu e de parcă nu moare ceva din mine de fiecare dată când îmi dau seama ce devin. Fug de mine și totuși parcă o fac în cercuri. Nu mai e amuzant când n-ai cale de scăpare și te îneci în prostia celor din jur. Stereotipuri jegoase. Nu sunt precum ar trebui să fiu și destinul mi-e să sufăr din cauza asta.
Am pierdut prea multe și n-am recuperat nimic, inclusiv pe mine. Mi-e atât de frică încât vreau să cred că există cineva care mă apară, dar nimeni de pe pământul ăsta nu te poate apăra de tine însuți. Când tu ești problema rezolvarea nu vine ușor și comunicare n-ajută. E inutil să-ți răspândești căcatul când înoți în el și tot din tine se îneacă de pe interior. Te trezești dimineața și-ți dorești să-ți fi pus cineva o pernă pe cap atunci când se putea. Când încă nu înțelegeai nimic.
Ceasul tău e mereu cu o secundă în față și nici așa n-ai timp să improvizezi ceva. N-ai nimic și totuși te ai pe tine și ocazional pe el sau o ea. O dată în viață îți dorești să te vadă așa cum ești, fără întrebări, fără explicații. Nu vrei să te analizeze nimeni, dar nimeni nu înțelege.
Nu știu cine sunt, dar sper că acel complex de vitamina B are să mă facă om, fără nevoi. Sufletul e curat, dar carnea are nevoi. Nu te plimbi degeaba pe lumea asta. Trebuie să-ți găsești un scop.
Dacă nu înțelegi nu întreba. N-am să spun nimic.
